La fel ca orice alt mare autor rus, Evgheni Vodolazkin (n. 1964) are vocația abisalității. În abisul său personal, istoria, memoria, dragostea, moartea, mîntuirea se simt ca la ele acasă.

Aviatorul* nu seamănă cîtuși de puțin cu Laur, romanul de un misticism dens care i-a adus lui Vodolazkin cele mai importante premii literare din Rusia și o bine meritată faimă internațională.

Aviatorul este povestea lui Innokenti Platonov, născut în 1900, care la mijlocul anilor ’20 este înghețat în azot lichid și dezghețat în 1999. Innokenti survolează cea mai mare parte a secolului 20 cu ochii închiși. Cînd se trezește, nu știe cine este, nu știe unde se află, nu înțelege nimic, însă cuvintele pe care le scrie zi de zi în jurnal la recomandarea medicului său personal îl ajută să își recupereze memoria și numele. Cuvintele, ca niște bastoane albe, îl conduc în trecutul său îndepărtat, acolo unde își reîntîlnește mama, tatăl, marea sa dragoste pe nume Anastasia, un trecut în care ororile trăite în lagăr revin în prezent sub formă de mărturii scrise, cuvintele eliberînd amintirile din carcera trecutului, amintirile de gheață topindu-se la flacăra cuvintelor.

Povestea are forma unui puzzle, al cărui prim set de piese are vocea lui Innokenti, pentru ca, în partea a doua a cărții, vocile să se multiplice, în joc intrînd tînăra iubită a lui Innokenti și medicul său curant.

Aviatorul este o dramă tulburătoare, o poveste cu multe straturi, despre cum Istoria cu majusculă deturnează cursul istoriilor personale, despre dragostea care topește gheața.

*Aviatorul, de Evgheni Vodolazkin, traducere de Adriana Liciu, Editura Humanitas, 2017

Sursa foto: hyperliteratura