Zilele abandonului de Elena Ferrante – cronică din librărie | Cu-o carte toți suntem datori | Ruxandra Georgescu

13 decembrie 2018

0 commentarii

Probabil ați dat deja prin librării peste cărțile Elenei Ferrante, autoare de succes în străinătate, dar și la noi, în primul rând prin tetralogia Napolitană. Am auzit și eu destule persoane care se declarau cucerite de scrisul ei “tare”, concret, fără prea multe podoabe, dar care totuși atrage. După ce am văzut că s-a lansat și ideea unui serial inspirat din roman, am zis că e timpul să văd dacă autoarea e una comercială sau dacă nu are cumva și ceva mai mult. Pentru asta, am citit ultima apariție, “Zilele abandonului”. Cumva nu am vrut să încep cu “Prietena mea genială” tocmai pentru că nu am vrut să mă las influențată de părerile din jur. Am ales altceva tocmai pentru că am vrut să văd stilul într-o altă carte.

Ce pot să spun acum e că am găsit în rândurile ei o autoare care reușește în același timp să fie comercială, prin temă și prin stilul direct de a scrie. Însă mai mult decât atât, captează cititorul prin profunzimea pe care o surprinde la nivel psihologic. În ce mă privește, a contat și tema: reprezentarea vieții unei scriitoare. În momentul în care Olga este părăsită de soțul ei, viața îi este dată peste cap. Nici vorbă de inspirație pentru scris. Singură în fața responsabilităților, urmărită mereu de gândul că nu a fost niciodată de ajuns pentru Mario, ea încearcă să-și găsească echilibrul interior cum știe mai bine. Și face acest lucru printr-o analiză orientată mai mereu către sine, încercând astfel să afle răspunsurile pe care fostul ei soț nu i le mai dă.

Relația cu copiii este, din acest punct de vedere, interesantă; aș putea spune că romanul afișează o altă fațetă a relației mamă-copil, nu pe cea clasică, a mamei devotate, care își iubește copiii îndeajuns de mult încât să renunțe la ea însăși pentru a-i îngriji. De multe ori în carte Olga își strigă neputința și chiar își urăște atribuțiile materne. Asta nu înseamnă însă că este o carte cu și despre femei și reacțiile lor în fața despărțirii. Este o carte din care rămâne mai degrabă un sentiment al trecerii prin singurătate, în drumul căutării de sine. Un drum pe care îl parcurgem la un moment dat cu toții, împinși către el de anumite circumstanțe. Cum trecem prin el, dar și ce rămâne după, este adevărata probă de foc.

Iar ca să întregesc recomandarea, las un mic fragment, doar unul din multele care mi s-au părut că spun ceva în sine: ”Dacă lăsasem cafeaua și laptele pe foc, s-ar fi ars totul. Laptele, umflându-se, ar fi dat în foc, ar fi stins flacăra și gazul s-ar fi răspândit prin casă. Din nou obsesia gazului. Nu deschisesem ferestrele. Sau o făcusem mecanic, fără să mă gândesc? Gesturi obișnuite, se desfășoară în minte chiar și când nu le faci. Sau le faci în realitate chiar și când mintea, din obișnuință, nu mai e conștientă de asta. Înșiram posibilități, distantă fiind. Era mai bine dacă m-aș fi închis în baie, îmi simțeam burta încordată, aveam junghiuri apăsătoare. Soarele desena amănunțit frunzele copacilor, chiar și acele de pin, o lucrătură maniacală a luminii, puteam să le număr unul câte unul.”