Am bucle de culoarea pământului uscat din Oltenia, le-am avut mereu. Negru amestecat cu auriu, nisip amestecat cu praf magic, aruncat acum, dint-o cutie, de Ioana. Am crescut cu tălpile alunecând prin praful ulițelor, praf moale și cald, fierbinte în după-amiezele când mă trezeam în sufrageria casei bunicilor mei și săream direct în curtea prospăt măturată. Atunci când mama mă urca în tren, avem 7 ani, în anii de aici de pe pământ, 2000 anii erau cei pe care îi găzduiam eu, știam așa, că sunt două poduri, unul mic și unul mare, la ăla mare începeam să mă pregătesc, chit că mai dura preț de o oră până la destinație. Când intra trenul în gară inima mea era cât soarele. Atunci când ajungeam în gară și îl vedeam pe bunicul meu, așa îmi era inima. Exploda. Știa ceva, ceva ce nu știa nimeni. Ne urcam într-o mașinuță verde și plecam la drum, cu ochii afară pe geam și cu atâta bucurie câtă ar trebui să simtă un om, pentru că asta ne e ființa, așa ne e sufletul. Bucurie pentru drum, bucurie pentru satele pe care le depășeam în viteză, bucurie pentru că ne opream în curtea prietenului bunicului meu, bucurie pentru că mergeam să simt pământul cu tălpile. Fetița știa ce înseamnă viața și știa ce vrea inima ei mică. Știa. Respira prin bucle și prin tălpi și nu exista nimic care să împiedice aerul să intre și să iasă, poate doar cimentul, poate doar inimile împietrite ale oamenilor, cu toate că, ați spune voi, oamenii sunt departe de inima ei. Și inima e a ei, da, dar vă spun așa, nu există inima mea și inima ta, există ca atunci când respirăm, chiar și departe unul de altul, inimile devin un cerc care se învârte cu viteză. Să vă uitați atent la copii când se jocă, cu așa mingii aruncă în sus și în jos. Le prind și se uită zâmbind către cercul albastru, pentru că ei vad.
Iar atunci când te doare ceva privește fix în punctul opus lui și ai să găsești răspunsul. De pildă, dacă te doare inima, privește spre tălpi, dacă te dor ochii privește spre cer, trebuie doar să găsești tu care iți e cerul și care îți e pământul. Fetița le găsise. Așa știuse dintodeauna și așa făcea mereu. Căuta. Urma brutăria, școala, primăria, casa unde bunicul meu măcina grâul, casa prietenei ei și apoi bunica. Alerga din mașină cu inima să iasă din piept, cu o bucurie limpede, curată, liberă, cu inima deschisă cât nici brațele ei mici nu o mai puteau cuprinde, o îmbrățișa pe bunica, asvârlea sandalele și fugea cât era grădina de lungă, printre rândurile de struguri cu boabe încă mici, până la poarta din vale. Se întorcea în casă și verfica fiecare colțișor, fiecare sertar, parcă să întrebe ce a făcut fiecare pix, fiecare monedă, fiecare bucățica de hârtie, cât ea nu a fost acolo. Îi răspundeau toate, poveștile lor se amestecau, un caiet spunea că e nou venit, o vază se plângea că a fost uitată, aparatul de fotografiat o striga dintr-un colț, diapozitivele se foiau după soare și râdeau la curcubeu, pană când, cu inima zâmbind, adormea. Era așa de fericită, fără să știe bine de ce, cântau greierii dinspre grădină, iar cântecul lor atingea florile, florile, pentru că așa trebuia să fie, trimiteau în casă parfum cu cântec de greier. În timp ce ea doarme aș vrea să vă spun așa, iubirea și bucuria sunt atât de curate, atât de curate încât trebuie să uitați de iubire și de bucurie. Iubirea si bucuria nu se amestecă cu nimic. Rămân neatinse, nu aveți voie să le adăugați nimic din ceea ce știm, nimic. Ăsta e secretul, altfel nu puteți găsi nici susul, nici josul, nici stânga, nici dreapta, nici cerul, nici pământul, iar buclele mele, cele de acum, păstrează încă în ele nisipul Olteniei și cine știe ce alte locuri neștiute nici măcar de mine, dar pe care inima voastră le știe bine.